inspiratie

simt nevoia sa scriu ceva...si nu stiam despre ce..dar ca de obicei imi vine ideea dupa prima propozitie. asa ca am sa scriu despre faptul ca am descoperit in ultima perioada chiar din figurile publice romanesti oameni frumosi. oameni care impartasesc lumii mai mult sau mai putin din intimitatea lor,dar cu foarte multa sinceritate. oameni care pusi in peisajul lumii de azi ar parea cel putin boemi. adevarate surse de inspiratie. sunt oameni frumosi, care si-au depasit teama de a fi judecati si au confirmat existenta deziluziilor, framantarilor sufletesti, dezamagirilor, intrigilor personale, temerilor si in viata lor.la fel cum le avem noi toti,doar ca nu vrem sa recunoastem de teama sa nu fim vulnerabili. pentru ca viata inseamna mult mai mult decat patura de superficialitate cu care defilam de cele mai multe ori. viata si tot ce ne inconjoara are profunzime. oamenii, prietenii, iubitii, cunostintele noastre luati individual si scosi la purecat ne-ar face sa descoperim mult din complexitatea fiecaruia, dar cine e curios, nu? de ce ne-ar interesa mai mult decat sa ne salutam si sa stam la un ceai sau o cafea, de barfe, 15 minute si sa fim multumiti cu asta.?. poate ar trebui sa ne intereseze pentru ca s-ar putea sa fie ...interesant. s-ar putea sa ne surprinda foarte placut cum unii prieteni pe care consideram ca ii cunoastem suficient , ar putea sa ne rezerve surprize in privinta capabilitatilor lor, hobby-urilor lor sau modului de a privi anumite aspecte. am putea chiar sa invatam de la cei din jur, sa ne dezvoltam pana la urma si sa ne cunoastem tot pe noi. si asta doar daca ne-am uita mai atent. daca ne-am da putin interesul in a vedea cine sunt oamenii din jurul nostru. cu ce se deosebesc ei de altii, ce ne face sa ne petrecem timpul impreuna? tot la fel de superficiali cred ca suntem de obicei si cu persoana noastra. in acest sens ma refer la interesul efectiv fata de studiul si analiza propriei persoane. mergem des pe varianta "e bine si asa" sau "e suficient" cand de fapt nu e niciodata . unde s-a pierdut initiativa fiecaruia de a depasi asteptarile proprii sau ale celorlalti. ca si cunostinte, pasiuni, hobby-uri, activitati... de ce nu mai avem chef sa citim o carte? de ce nu mergem la un concert fara sa fie un "must", ci doar pentru ca apreciem muzica si artistii? de ce nu ne luam cativa prieteni de mana si sa mergem intr-un oras pe care nu l-am vizitat niciodata? de ce ne lipseste pe zi ce trece ambitia? (iar eu cu intrebarile mele existentiale :) )sunt toate lucruri pe care le observ , bineinteles, la mine. am ajuns sa ma apuc de citit o carte din necesitate ( desi dupa ce o incep imi place), cand sunt in tren sau trebuie sa stau intr-un loc mai mult timp fara o alta activitate... era doar un exemplu, dar cred ca stiti la ce ma refer :p. in ce ma priveste incerc sa iau masuri. sa ma inconjor si de altfel de oameni decat de obicei, sa merg si in alte locuri, sa cunosc oameni si experiente noi, sa ma invart in asa fel incat eu sa fiu cea castigata si sa adaug puncte la capitolul experiente si activitati benefice. :) si sincer ma simt destul de bine cand reusesc sa ma "imbogatesc" cu ceva. ce naiba, ma simt foarte bine!

growing up

i need a change. i have a change. i'm changing. si o simt. simt in mine, in gandirea mea, in faptele mele. e bine. ma indrept spre bine. sper sa ajung sa imi fie mai bine. chiar daca schimbarea presupune unele masuri radicale care ar putea sa duca la ruperea unor relatii sau macar ruperea de niste locuri , ea trebuie sa se intample. i've grown up God dammit! am stat de foarte mult timp cu un picior in adolescenta si cu altul in adulthood. mi-a fost foarte greu sa imi suprim iesirile adolescentine. le-am repetat intr-una pentru ca imi doream sa mai simt asa cum simteam atunci. a durat ceva vreme sa imi dau seama ca nu se mai poate. e trist. si acceptarea acestui fapt doare. dar e inevitabil. si s-a intamplat. se intampla inca. mi-a ajuns. am obosit sa tot alerg dupa senzatii si feelinguri si sa nu le mai ajung din urma... dar au fost atat de frumoase...am amintiri multe, frumoase toate . mi-ar fi atat de greu sa aleg... si m-am concentrat atat de mult la ce au insemnat amintirile din trecut, incat nu am mai fost atenta la prezent. la prezentul pe care il traiesc acum si care poate sa fie la fel de frumos. mai frumos. dar de acum se intoarce foaia. s-a terminat cu pornirile adolescentine, pentru ca nu fac decat sa ma simt penibil si nepotrivit, s-a terminat cu noptile lungi, pierdute in aburi de alcool si fum de tigara cu "prietenii", de acum nu se mai poate asa. realizez si parca tot nu imi vine sa cred ca am ajuns la varsta aceasta. la varsta la care multe lucruri nu mi se mai potrivesc, nu-mi mai plac.e timpul sa ma despart de lucrurile pe care le stiam atat de bine, sa imi deschid mintea si sa descopar altceva. ceea ce caut eu de acum nu mai gasesc acolo unde eram. e momentul sa merg mai departe sa trec pragul spre o noua lume. sa ma obisnuiesc cu un 'altfel' pe care nu il pot evita.si va trebui sa imi placa. voi face sa imi placa. da. asa sta treaba.

sunt nebun!

a observat cineva cati oameni nebuni exista in lume? oameni total dezolati si confuzi, indiferent ca este vorba de boli psihice cunoscute sau traume spirituale...da...oamenii nebuni sunt peste tot.oamenii care vorbesc singuri pe strada, isi canta nebunia, intra in discutii cu necunoscuti care-i ocolesc...vorbesc despre tot felul de lucruri care doar lor li se pot parea interesante si in rest nimanui... dar oare nu trecem toti prin momente de nebunie? oare nu ajungem toti acolo de fapt si poate ca acesti nebuni s-au simtit bine si nu au mai parasit aceasta faza? eu cred ca da... cred ca suntem toti nebuni in anumite momente cand ne exprimam niste vise sau fantezii pe care nu e sigur ca le mai intelege cineva, cand ne dorim niste lucruri inexplicabile, cand reactionam in vreun fel doar pentru a ne intreba apoi "ce-o fi fost in mintea mea?"... altfel cum se explica existenta si frecventa acestei intrebari?decat prin faptul ca avem momente de nebunie. eu una recunosc. am momente de nebunie. apoi tot eu stau si ma mir cum am putut debita asta sau cum am putut face aia... si rad. eu de mine, eu cu mine...rad pentru ca imi dau seama ca pentru un moment nu am raspuns de mine...pentru un moment am fost nebuna... cum sunt nebuna si acum...de vreo saptamana tot am momente de genu...si tocmai pentru ca e prea sumbra si prea nelalocul ei situatia care imi provoaca stari de nebunie temporara ( sper) nu pot sa o destainuiesc tuturor... pot doar sa recunosc... sunt si eu un om nebun! voi cum sunteti?

us people suck!!!

so...nu ma simt bine cu mine. din nou. nu atat de grav totusi ca alte dati. exista niste persoane care ma fac sa nu ma simt deloc in largul meu, sa reactionez total gresit, sa spun ceea ce nu imi doresc deloc, sa am regrete pentru timpul petrecut in preajma lor. exista in jurul meu persoane negative. imi spun mereu ca e mai bine sa le ignor si sa ies eu in fata ca o lady ... doar ca atunci cand persoanele astea apar toata teoria si autocontrolul meu se prabusesc. ( sa fie pentru ca inca nu am invatat sa fiu o lady? :P ). scurt. devin irascibila , irationala, ma intristez teribil, nu imi convine nimic, probabil ca este si o urma subtila de subestimare presarata peste toate astea si asa ajung la o gramada de trairi negative. se duce naibii toata starea de bine si de ok pe care mi-o creez ... tot confortul meu psihic se ruineaza. si atunci ma gandesc: de ce nu pot sa fiu eu ok cu toata lumea? de ce trebuie sa existe persoanele acestea cu care am niste legaturi defectuoase si neterminate? de ce nu pot trece peste neregulile astea? de ce mi-este atat de greu sa comunic persoanelor respective ce simt cu exactitate si cat de mult rau imi face prezenta lor in contextul acesta? de ce ma tem mereu de a fi respinsa (cand tocmai eu nu am o problema cu respingerea atunci cand are o motivatie logica si clar exprimata)? de ce sunt persoanele astea mai importante totusi pentru mine decat altele? de ce le las sa se agate de sufletul meu si sa ma afecteze (poate chiar si involuntar) ? de ce preferam sa nu vorbim de teama ca lucrurile s-ar putea complica (cand cel mai probabil ar fi sa se simplifice) ? de ce fugim de responsabilitatea faptelor si spuselor noastre? de ce nu terminam ce este neterminat, daca asta ne-ar face cu siguranta sa ne simtim mai bine? de ce sunt eu la randul meu o persoana negativa pentru altii (ma gandesc ca pe undeva trebuie sa existe o reciprocitate) ? cum am ajus sa pierd aprecierea unora? de ce isi doresc unii sa se tina departe de mine (cand eu mi-i doresc aproape) ? de ce simulam indiferenta fata de unele persoane (cand de fapt indiferenta este ultimul lucru pe care il simtim)? de ce suntem atat de dependenti de a ne face rau cand solutiile sunt la indemana? de ce ne simtim incapabili sa mergem mai departe ? de ce nu ne eliberam de greutatea acestui balast de probleme? de ce nu putem fi sinceri? oare ce spune despre mine faptul ca mi-e greu sa imi dau singura raspunsuri si solutii la intrebarile acestea (cand raspunsurile si solutiile sunt in mine)?

am constatat

am constatat. sunt un om care are nevoie sa fie motivat intr-un fel sau altul orice as face...si am fost motivata. am fost motivata foarte puternic saptamana trecuta cand mi-a fost dat sa cunosc niste oameni extraordinari, care m-au facut si sa ma simt foarte confortabil si in largul meu pe de-o parte , dar si depasita de situatie, plafonata, incurcata ... si asta m-a motivat. faptul ca nu mi-a placut deloc sa ma simt depasita ca si nivel conversational, psihic, verbal,cultura generala..ma rog. am luat experienta ca pe un fapt absolut pozitiv. abia astept sa ajung in locul in care sa fiu provocata la modul in care m-au provocat ei. sa cunosc cat mai multe, sa prind ritmul lor, sa imi bata si mie informatia la usa, sa ma bucur si eu de varietatea extraordinara de optiuni, indiferent ca se refera la a iesi in oras cu prietenii, evenimente culturale, metode educative, etc. abia astept sa ma inconjor de oameni ca ei in fiecare zi, sa scap de monotonie, de linia asta dreapta pe care stationez de ceva vreme, sa recuperez tot timpul pe care l-am pierdut, toata informatia pe care de fapt am nevoie sa o cunosc. nu imi va fi usor sa ma integrez si sa ma obisnuiesc, dar o voi face pentru ca trebuie. trebuie pentru mine, pentru nivelul la care vreau sa imi traiesc viata, pentru evolutia mea din toate punctele de vedere. trebuie!