nepotriviri

unii oameni nu se potrivesc. este una din ultimele mele observatii sociologice :)). prieteni, cupluri, amici, cunostinte. se intalnesc, zambesc, discuta platonic, iar mintea fiecaruia este pe alta lungime de unda. prietenii , desi nu se potrivesc, se agata unii de ceilalti pentru ca nu au pe altcineva, si majoritatea, la o anumita varsta , nici nu mai au chef sa isi faca cunostinte noi, sa mai treaca din nou prin calvarul primelor impresii, primelor povestiri, a retrairilor momentelor cheie din viata. vad chestia asta in jurul meu tot timpul. explicatia e simpla si totusi sentimentul e gresit. toata chestia asta e o greseala, dupa parerea mea. atunci cand exista nepotriviri in gasca de prieteni, inevitabil nici timpul petrecut impreuna nu este de cea mai buna calitate. apar neintelegeri, dezacorduri, "intepaturi", dar rar se gaseste puterea de a merge mai departe. de a ridica fruntea sus si de a spune "asta e, nu ne potrivim, nu ne asimilam, nu ne omogenizam ca si grup, cautam altceva". de fapt , de la o anumita varsta , nici macar nu se mai incearca treaba asta, desi in ceea ce priveste calitatea timpului liber petrecut cu prietenii, ar putea fi cea mai pozitiva chestie...
prietenii ca prietenii, dar ceea ce chiar chiar nu pot intelege sunt cuplurile care nu se potrivesc. cupluri care in cel mai clar si evident mod cu putinta nu se potrivesc. adica e atat de transparenta chestia, incat nici nu trebuie sa te straduiesti sa observi, iti sare in ochi pur si simplu. e deranjanta doar simpla lor aparitie, sa nu mai vorbim de limbajul lor corporal, de felul in care (nu) se privesc, de ciondranelile pe care le au de cele mai multe ori in public, de observatiile incarcate de frustrari pe care si le fac unul altuia, de lipsa de atentie sau macar interes fata de persoana de langa ei, de felul in care in ochii vreunuia se citeste oboseala, plictis, suferinta.... aia ce scuza au de sunt impreuna? aaa...majoritate ar raspunde ca e mai bine asa decat sa fie singuri, ar raspunde ca nici vorba de nepotrivire intre ei doi, ar raspunde ca e treaba lor sau ca lor asa le place... ceea ce in definitiv e adevarat. nu ne place sa fim singuri, de aceea in mod automat tindem sa rezistam, sa tragem cat mai mult de o relatie sau prietenie care nu mai functioneaza de mult; e adevarat ca atunci cand suntem pusi in fata faptului implinit tindem sa (ne) mintim, sa ne protejam de suferinta,sa negam adevarul dureros; si tot la fel de adevarat e ca e treaba fiecaruia cum isi dirijeaza viata , iar in gusturile si placerile oamenilor nu te poti caca.
e intr-adevar greu sa fii singur... trebuie sa ai un control fantastic asupra psihicului propriu, pentru ca pe perioade lungi, singuratatea incepe sa se simta si fizic. si totusi prefer sa ma doara cat de singura sunt, decat sa ma aflu in prezenta unui om total nepotrivit, personalitatii mele, felului meu de a fi, felului in care gandesc, felului in care as vrea sa imi traiesc viata, principiilor, educatiei pe care am primit-o si mediului in care m-am dezvoltat. nepotrivirea doare mai tare!!!